Blog

Oare copiii chiar au un înger păzitor?

Pot răspunde din tot sufletul: DA! Nu am nici o urma de îndoială că cei mici sunt mereu ocrotiţi de ceva sau cineva, altfel nu ştiu cum fetiţa mea de 5 ani ar fi putut scăpa doar cu nişte zgârieturi în urma unei căzături de la peste 2 m jumătate.

Sâmbătă la prânz am plecat cu toţii veseli de acasă pentru a sărbătorii împreună cu prietena mea ziua fetiţei sale într-un parc nu departe de casa noastră( fiind şi ziua soţului meu şi o zi superbă afară, nimic nu ar fi putut să ne strice ziua…credeam noi).

Ajungem acolo, Alexandra vrea pufuleţi, eu o cert ca nu a mâncat mâncare, mănâncă cu greu câteva guri de sandwich şi mă roagă să o las să se joace cu ceilalţi copii. Nu vreau să mă mai lupt cu ea aşa că îi dau permisiunea să li se alăture, urmărind-o în fiecare secundă…fără să vreau eram foarte agitată şi nu ştiam de ce…aveam să aflu câteva secunde mai târziu când o văd că apare de undeva din spatele topoganului cu un pahar de plastic în mână şi începe să urce nişte scări circulare pentru a ajunge in vârful locului de joacă. Înmărmurită îi spun soţului să fugă la ea să o prindă că va cădea…el se amuză de cât sunt de paranoică, dar înainte să isi termine fraza, o văd cum încearcă să îşi aşeze paharul (plin cu pufuleţi, am aflat ulterior) înainte de a trece de pe scări pe partea plană a jocului şi piciorul îi alunecă iar ea se duce cu capul în jos…în zbor…nu ştiu prin ce minune, i se agaţă piciorul de o  scară şi se întoarce în aer căzând pe mână şi faţă! Nu aş putea să spun cum am ajuns la ea şi cum am luat-o în braţe, pentru că în acele secunde creierul meu a suferit un scurtcircuit. Faţa ei drăgălaşă era plină de zgârieturi, ochiul umflat şi mânuţa rănită, iar ea plângea că nu o doare nimic să nu cumva să o ducem la doctor. Am înteles in acea clipă că viaţa ţi se poate schimba într-o fracţiune de secundă, într-o clipă în care nimic nu anunţă vreo întâmplare ieşită din comun, că trebuie să mulţumim in fiecare zi pentru ce avem şi nu în ultimul rând am învăţat că oricât am fi de precauţi si grijulii cu copiii noştri, niciodată nu e de ajuns!

 

Georgia- cel de-al 2-lea zâmbet care ne-a umplut viaţa de energie

Alexandra, fetiţa cea mare şi-a dorit un frăţior atât de mult încât într-o zi şi-a împreunat mâinile, şi-a întors faţa către cer şi a început să se roage lui Dumnezeu să îi trimită un bebeluş cât mai repede. Cum Dumnezeu nu trece cu vederea o rugăciune atât de dulce şi sinceră a trimis-o în viaţa noastră pe Georgia. Vestea că sunt însărcinată am primit-o întâi într-un vis pe care nu l-am înteles atunci…Soacra mea se stinsese din viată cu doar câteva săptămâni în urmă, într-un mod fulgerator aducând multă suferinţă în familia noastră. În noaptea din-naintea parastasului de 6 săptămâni am visat-o foarte fericită, aranjată aşa cum era ea mereu, ne-a chemat pe mine şi pe soţul meu, ne-a pupat, ne-a luat în braţe şi ne-a spus ceva foarte bucuroasă…după câteva zile aveam să aflu că sunt însărcinată!

Nu a fost o sarcină uşoară, contracţiile au început la doar câteva săptămâni de sarcină şi au continuat până la 38 de săptămâni când am născut. Lucram în acea perioadă pentru un hotel de 4 stele din Oradea, un loc unde am găsit oameni minunaţi şi înţelegători, care m-au susţinut cu toate că trebuia să lipsesc de multe ori de la lucru. Georgia ne-a dat multe emoţii încă din burtică, la 28 de saptamani am ajuns de urgenta la spital cu iminenţă de avort, dar îngerul meu păzitor nu a lăsat să fie aşa. La 36 de săptămâni ne-am pregătit de naştere, contracţii, dilatată…pregătiri pentru epidurală…şi s-a răzgândit, a hotărât să mai stea în burtică încă 2 săptămâni şi jumătate :)…adică în data de 20 iulie 2015 când a venit pe lume după un travaliu de 5 ore, o epidurală nereuşită şi apoi o cezariană de urgenţă! Era 3:45 dimineaţa şi tot ce îmi aduc aminte este că am pupat-o şi apoi m-am trezit pe patul care mă ducea spre salon…am aflat ulterior că m-au adormit pentru a ma putea coase…şi rahianestezia eşuase! După 3 anestezii, perfuzii cu un cocktail de medicamente, la câteva zile după naştere am facut o alergie puternică trimiţându-mă din nou în spital. Am dus-o tot aşa cu probleme după naştere încă vreo 2 săptămâni, timp în care soţul meu a rezistat eroic ocupându-se singur de toate 3 fetele lui!

Privilegiul de a sta acasă 2 ani cu cea de-a doua fetiţă de data aceasta nu l-am mai avut! Pe 5 Octombrie 2015, când Georgia avea 2 luni şi jumătate ne-am împachetat viaţa în câteva bagaje şi am plecat cu toţii în Statele Unite! Acolo, nu am vrut sa îl las singur pe soţul meu să ducă în spate greutatea de a întreţine o familie şi am decis să îmi caut de lucru. În luna Noiembrie am început noul job: Coordonator Vânzări şi Evenimente la Marriott în Florida. Mergeam în fiecare zi la lucru, lăsându-mi jumătate din inimă acasă cu părinţii mei care veniseră să ne ajute. De zeci de ori am vrut să îmi dau demisia şi să rămân acasă cu puiul meu şi de zeci de ori m-am răzgândit gândindu-mă că trebuie să ne reconstruim viaţa de la 0 şi nu îmi pot lăsa soţul singur în asta!