Blog

Cele 5 limbaje ale iubirii

Fie ca ne gândim la iubirea fata de partener/partenera sau cea fata de copiii și semenii noștri, fiecare avem un mod diferit de a percepe ceea ce înseamnă a primi și a oferi iubire. De multe ori am fost convinsa ca îmi arat iubirea asa cum trebuie, ca iubirea e iubire și toate lucrurile bune pe care le fac atât pentru soț cat și pentru copii sunt suficiente pentru a exprima ce simt…dar dacă  ei nu vorbesc același limbaj al iubirii?

Zilele trecute am descoperit o carte care m-a făcut sa înțeleg anumite situații când am fost convinsa ca ofer iubire și ca acționez asa cum trebuie, însa rezultatele nu au fost cele așteptate. Cartea se numește “Cele 5 limbaje ale iubirii” de Gary Chapman, iar el definește acestea ca fiind:

  1. Cuvintele de incurajare- (o vorba buna, spusa atunci când trebuie poate face minuni)
  2. Timpul acordat- (Poate tu crezi ca fiind in aceeași încăpere cu cineva înseamna ca i-ai oferit din timpul tau, dar oare chiar ai făcut-o?)
  3. Primirea darurilor- (Sunt unii oameni care vad iubirea in micile cadouri primite de la persoana potrivita)
  4. Serviciile- (“Întotdeauna am simțit ca ea ma iubește, dle doctor Chapman. E cea mai grozava gospodina din lume.E o bucătăreasa desăvârșita. Îmi spală și îmi calcă rufele. Știu ca ma iubește”)
  5. Mângâierile fizice- (O îmbrățișare poate face cat o mie de cuvinte, o mângâiere poate fi tot cea are nevoie)

Indiferent ca vrem sa ne salvam relația sau vrem sa îmbunătățim relația cu copiii, primul pas este sa descoperim limbajul nostru de iubire și apoi al celui către care este îndreptata. In general tindem sa oferim ceea ce noua ne-ar plăcea sa primim, sau ceea ce am fost învățați in propria noastră familie, chiar dacă e foarte probabil ca cei de lângă noi sa se simtă in continuare neiubiți.  In loc sa ne simțim frustrați, obosiți și resemnați ca am făcut tot ce am putut, gata sa renunțam, ce ar fi sa cautam a înțelege limbajul de iubire al celuilalt și sa încercăm sa oferim iubire pe înțelesul fiecăruia?  Gândiți-va ce vi s-a reproșat cel mai mult de-a lungul timpului sau ce vi s-a cerut din partea partenerului/copilului și poate nu ati oferit suficient, acesta poate fi tocmai limbajul lor de iubire. Încercați o perioada sa vorbiți “pe limba” lui/ei, umplându-i “rezervorul” de iubire…poate nu va fi nici o schimbare, sau poate lucrurile vor lua o turnura magica. Daca nu încercați, nu veți ști niciodată 😉

“Fiecare intram in căsnicie cu o personalitate diferita și cu un alt trecut. Aducem un bagaj afectiv in relația noastră maritala. Avem diverse speranțe și diverse modalități de a aborda lucrurile, precum și diferite opinii in legătura cu subiectele importante ale vieții. Intr-o căsnicie sănătoasa, aceasta varietate de perspective trebuie sa fie analizata. u trebuie sa ne înțelegem chiar in toate direcțiile dar trebuie, sa găsim o cale de a rezolva toate neînțelegerile, astfel încât acestea sa nu fie determinante. Cu rezervoare goale de iubire, cuplurile au tendința sa se certe și sa se izoleze, unele acționând chiar violent. Atunci când rezervorul este plin, cream un climat de prietenie, de înțelegere, in care suntem dispuși sa acceptam diferențele  și sa negociem problemele.” Dr. Gary Chapman

 

Ps.: Voi când v-ati simțit iubiți cu adevarat ultima data?

Dor

Mi-e dor de mare și de vara

Mi-e dor de îmbrățișarea calda

Mi-e dor sa fiu din nou copil

Sa-mi mângâi parul lung și blond

Sa-mi spui povesti cu prinți și zâne

Sa-mi spui ca totul va fi bine

 

Mi-e dor de zâmbete frumoase

Mi-e dor de inocenta de-altădată

Mi-e dor de fericire pura

Sa-mi cânți cobzarul cel bătrân

Sa-mi dai pupic de noapte buna

Sa fiu din nou un mic copil

Am revenit

Am revenit…după o perioada lunga in care nu am simțit nevoia sa scriu, o perioada in care am încercat sa ma regăsesc pe mine, sa îmi dau seama ce îmi doresc de la mine, de la cei din jurul meu, de la viata. Cred ca toți trecem prin astfel de perioade, dar nu toți avem și curajul de a o recunoaște. Dupa un an de incertitudini, întrebări, anxietăți amestecate cu nesiguranța, dor, dar și momente de fericire și iubire iată-ma aici, gata de un nou început.

Totul a început vara trecuta când după o vizita in Romania de 2 săptămâni, m-am întors bulversata, trista și conștienta ca trebuie sa schimb anumite lucruri din viata mea. Am început cu jobul, care nu ma împlinea, ba din contra începuse sa îmi displacă tocmai ce înainte era pasiunea mea: organizarea evenimentelor. De multe ori ajungeam seara târziu acasă de la un eveniment, obosita și frustrata, copiii deja dormeau, iar eu nu apucasem sa le dau pupicul de noapte buna…Mi-am dat seama ca prioritățile mele s-au schimbat, ca da vreau sa fac o cariera, dar in același timp sa fiu alături de fetitele mele atunci când au nevoie. Am decis sa îmi schimb cariera și mi-am dat demisia fără sa stau pe gânduri, fără sa am o alternativa de job, am luat-o din nou de la 0. Da…multi au spus ca am luat-o razna :), dar am avut încredere in mine și in ceea ce îmi doream cu adevarat: sa muncesc cu bucurie, sa am in continuare interacțiune cu multi oameni, sa continui sa fac evenimente, dar sa și petrec mai mult timp cu familia mea. Deoarece făcusem un master in resurse umane și mergeam cu drag la acele cursuri, am decis sa o iau pe drumul acesta nou, necunoscut, fără experiența doar cu multa voința și încredere.

Prietena mea Luminița m-a învățat sa îmi creez și sa îmi îndeplinesc dorințele (am sa va povestesc in alt articol cum fac asta), asa ca am pus totul pe foaie și am început sa lupt pt ceea ce îmi doream. M-am înscris la cursuri pentru certificare in resurse umane, am cumpărat cărți și am intrat pe forumuri, am fost perseverenta in tot ceea ce îmi propusesem, iar după nici 5 luni fără măcar sa aplic, am fost sunata pentru un job in resurse umane de cineva care îmi găsise CV-ul online…și de aici a început totul.

Cu încredere, curaj și perseverenta se poate! Atunci când dorești ceva cu adevarat Universul iți oferă, doar sa vrei!

 

P.S.: Acum avem timp de mai mut de un pupic de noapte buna! Avem timp sa facem teme, sa ne jucam împreuna și chiar sa ne și plimbam!

1 iunie- ziua copilului

Azi e 1 iunie…ce zi frumoasă, acea zi în care sărbătorim copilăria, acea zi în care totul este despre ei…jucării spectacole, parcuri pline!

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele diminieţi în care eram întâmpinată cu îmbrăţişări, cadouri şi veselie…de părinţi, bunici, mătuşi…toată lumea avea câte ceva special pregătit pentru mine. Nu erau cadouri mari sau de valoare, dar erau din suflet şi mă bucuram de orice mărunţiş! Eram în centrul atenţiei şi asta era tot ce conta mai mult! Mi-e dor de acea bucurie inocentă, mi-e dor să fiu înconjurată din nou de toţi acei oameni minunaţi care mi-au facut copilăria mai frumoasă! Mi-e dor de mamaia mea ce mă suna mereu în această zi şi îmi fredona de fiecare dată acelaşi cântec: “Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine…În dar ţi-am adus un buchet de ghiocei să-ţi murmure ei cât de mult te iubesc” 🙂

Azi sunt departe de cei care mă fac să ma simt copil şi acum, azi mamaia mea cu siguranţă îmi cântă acelaşi cântec de acolo de sus împreună cu îngerii, dar cu siguranţă azi m-am trezit cu senzaţia că toţi sunt aici lângă mine, iar de acum sunt eu cea care joc rolul de părinte…sunt eu cea care îmi iau copilele în braţe, le cânt şi le sărut cu drag…simţindu-mă din nou copil alături de ele. Cu toate că aici nu se sărbătoreşte această zi minunată eu abia aştept să ajung acasă pentru a-mi sărbători fetiţele.

Dimineaţă când i-am urat Alexandrei La mulţi ani mi-a spus că abia aşteaptă să le spună colegilor la şcoală că e ziua lor azi, dar a trebuit să îi explic că doar noi o sărbătorim…a plecat confuză…De ce nu sunt sărbătoriţi toţi copiii din lume?…Adevărul e că mă întreb şi eu !

 

La mulţi ani copii frumoşi! La mulţi ani tuturor ce încă au suflet de copii!

 

Greieraşu-nfumurat

Nu ştiu de unde şi cum dar asta mi-a venit să scriu pe moment

 

Greieraşu-nfumurat

Se apucă de cântat

Câte-o doină, câte-0 jale

Că nu are de mâncare

 

Furnicuţa hărnicuţă

Îi aduce repejor

Câte-un bob, câte-un grăunte

Numai ca să stea cuminte

 

El…o ceartă, o alungă

Spune că nu-i e destul

Ea…se duce supărată

Părăsindu-l pe fudul

Săptămâna de după bunici

Pentru 6 luni i-am avut pe părinţii mei la noi să ne ajute cu fetele, am fost binecuvântaţi să plecăm liniştiţi la lucru lăsându-le pe mâna unor bunici atenţi şi iubitori. De o săptămână încoace nu ne mai puteam înţelege cu Alexandra, era mereu supărată, nervoasă, agitată…abia într-un târziu m-am gândit să o întreb care e lucrul care o supără cel mai tare şi aşa am aflat că de fapt se comporta aşa deoarece bunicii au început să îşi facă bagajele(asta mi-a demonstrat încă o dată că agresivitatea copiilor vine din frustrări pe care nu le ştiu exprima).  Luni i-am condus  la aeroport cu mic cu mare, Alexandra plângând neîncetat, iar Georgia nedumerită de ce i-am lăsat acolo şi ne-am întors la maşină fără ei. De dimineaţă până seara Georgia întreabă de ei şi îi caută prin toată casa…oare cum îi explici unui copil de nici 2 ani că îi va vedea pe bunici abia după alte 6 luni?

Ştiu că se spune că e cel mai bine pentru o familie să stea singură, fără părinţi…dar în cazul nostru nu se prea aplică. Fiind aşa departe, fără alte persoane din familie,  plecarea lor vine cu unele schimbări…ne obişnuisem prea bine :)…acum trezirea e la 6 nu la 8, soţul s-a transformat în bucătar, cinele romantice devin mai rare, iar cel mai greu este faptul că Georgia va începe grădiniţa de săptămâna viitoare. Oare cine ne mai face toate poftele acum?

Cu toate că ştiu că nici lor nu le este uşor să renunţe la viaţa lor de acasă, parcă tot mai bine mă simt ştiindu-i aici lângă noi, lângă nepoatele lor care au atâta nevoie de bunici. Tatăl meu de multe ori îmi spune că ei sunt o povară pentru noi când sunt aici, fără măcar să bănuiască cât de tare se înşală şi cât de uşoară ne e viaţa cu ei alături.

Tati, Mami, voi nu aţi fost şi nu veţi fi o povară niciodată…povară e să fim departe de voi! Vă iubesc

 

Instinctul de mamă

Se spune că instinctul matern se naşte o dată cu copilul, că orice mamă oricât de neexperimentată ar fi, ştie cum să reacţioneze atunci când puiul ei are nevoie de ea şi cred că fiecare dintre voi s-a trezit măcar o dată din senin în toiul nopţii cu senzaţia că ceva nu e in regulă cu puiul ei, sau a ştiut cum să reacţioneze în situaţii critice fără să stea pe gânduri…

Eu una, am facut cunoştinţă cu instinctul meu matern atunci când Alexandra avea 8 luni…Eram singură cu ea acasă şi mă chinuiam să îi dau siropul de tuse (avea bronşită), o las puţin pe spate şi împing rapid lichidul din seringă, iar în secunda următoare o văd cum îşi ridică mâinile disperată şi nu mai scoate nici un sunet…O iau imediat din scăunelul ei, o bat pe spate, dar fără nici un efect, apoi îmi amintesc că citisem undeva că trebuie întors copilul cu faţa în jos şi bătut pe spate…dar nu funcţionează nici asta…şi în următoarea secundă o văd cum îşi lasă mâinile în jos, iar făţuca ei firavă devine mov…nu putea să mai respire. În timp ce alergam cu ea spre uşă să cer ajutor, (timp în care mi-au trecut o mie de gânduri prin minte)îmi dau seama că nu am timp nici să sun la salvare, nici să fug la vecini şi instinctiv încep să îi fac respiraţie gură la gură…moment in care Alexandra tuşeşte şi începe să plângă. O dată ce am fost sigură că şi-a revenit, am căzut din picioare  cu ea în braţe. Abia atunci am început să tremur şi să plâng, abia atunci mi-am dat voie să intru în panică. Acum, gândindu-mă în urmă…Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost doar eu acasă cu ea, că nu m-am pierdut cu firea şi am acţionat aşa cum trebuia.

Mi-am adus aminte de întâmplarea aceasta acum, pentru că ieri am trecut printr-o sperietură asemănătoare cu Georgia. Eram în vizită la prietenii noştrii care au pişcină, iar Georgia se juca cu ei pe margine. În momentul în care eu m-am întors să îi spun soţului să o ia pe Alexandra, aud un ţipăt îngrozit şi pe Georgia cum în cădere loveşte apa…nu am apucat să gândesc prea multe, ştiu doar că în secunda următoare eram în apă împingând-o pe Georgia la suprafaţă.

Cred cu tărie că Dumnezeu dă mamelor o putere supranaturală din momentul în care nasc  şi pe tot parcursul creşterii copiilor, altfel nu ştiu cum am face faţă tuturor provocărilor!

Fratelui Meu

Era o dată o fetiţă

Ce te privea ca pe un zeu

Ce te iubea cu puritate

Şi-i mulţumea lui Dumnezeu

Îi mulţumea că are-un frate

Un sprijin…un susţinător!

Plângea când tu plecai de acasă

Şi te-aştepta cu-atâta dor.

Acea fetiţă te-aşteaptă incă

Cu sufletul zdrobit de dor

Oricâţi ani ar trece-n zbor

Şi oricât vom fi de încercaţi

Tu eşti acelaşi frăţior!

Există viaţă de cuplu după copii?

Din ce în ce mai mult aud vorbindu-se de acest subiect şi din păcate concluziile nu sunt îmbucurătoare. A devenit deja clişeu: Avem copii, nu mai avem timp de noi! Nu am să susţin că lucrurile rămân neschimbate sau că e la fel de uşor să faci tot ceea ce făceai înainte, însă sunt sigură că dacă îţi iubeşti soţul cu adevărat vei găsi o modalitate să evadezi pentru câteva ore sau zile pentru a-ţi reîmprospăta relaţia.

M-am îndrăgostit de soţul meu de la primul sărut şi încă mai simt fluturi în stomac atunci când mă sărută. Am adorat întotdeauna timpul petrecut cu el şi am ştiut că voi face în aşa fel în cât copiii să nu schimbe total legătura noastră.

Cu riscul de a fi criticată de alte mame…Primul pas…am ales să nu dorm în acelaşi pat cu copilul meu, ci cu soţul, am ales ca noi să avem aceeaşi intimitate şi relaţie, iar copilul să aibă spaţiul şi intimitatea lui.

Pasul 2: Încă de când Alexandra avea 5 luni am ales să avem o mini vacanţă doar noi doi şi una împreună cu ea. (atunci când am îndrăznit să plecăm pentru prima dată fără copil prietenele mele m-au criticat destul de dur…chiar mi s-a spus că nu mi-ar fi drag copilul :). Mămici…nu trebuie să vă simţiţi vinovate atunci când alegeţi să vă iubiţi soţul la fel de mult cum vă iubiţi copilul, iar dacă sunteţi atât de norocoase încât sa aveţi bunici de nădejde, nu staţi pe gânduri…luaţi-vă soţul de mână şi fugiţi şi pentru câteva ore sau zile pentru o reîmprospătare a relaţiei voastre.

Pasul 3: Nu am uitat să mai ieşim la câte o cină sau o plimbare…doar eu şi el

Pasul 4: Cu toate că nu sunt la fel de dese…încă ne facem câte o mică surpriză unul altuia. (o poezie, o felicitare lăsată pe pernă, câte un bileţel lăsat în buzunarul de la sacou, o bere rece în frigider pe când vine acasă…orice vă trece prin minte şi ştiţi că i-ar face plăcere)

Tot prietenele mele au fost cele care îmi spuneau că am să încetez să cred în prinţi şi prinţese atunci când va apărea copilul, apoi când acesta va începe să meargă..şi tot aşa…Le spun pe această cale că după 9 ani de relaţie încă mai cred în dragoste, în relaţii trainice, în fluturii din stomac şi în săruturi pasionale…încă tresar atunci când primesc un mesaj de la soţul meu sau când îl văd intrând în casă…Te iubesc

 

Visul American…Nu şi pentru proaspetele mămici

Aud mereu oameni visând la Statele Unite, viitoare mămici care şi-ar dori să nască aici, ba unele chiar vin în vizită pentru a naşte în “Ţara Tuturor Posibilităţilor”, aud oameni care se plâng de legea românească şi în acelaşi timp văd cum americanii se bat cu pumnul în piept cum ei protejează mama şi copilul…dar poate puţini ştiu că această protecţie este de fapt de faţadă, că de fapt interesul lor principal este să munceşti, indiferent că laşi acasă un nou născut de numai 6 săptămâni…DA AŢI CITIT BINE- 6 SĂPTĂMÂNI- acesta este concediul de maternitate plătit pe care îl primeşte o mamă în America la care mai poate adăuga 6 săptămâni neplătite şi nimic mai mult dacă doreşte să mai aibă un loc de muncă.

Sunt 2 categorii de mame : mame “norocoase”- cele care îşi permit să renunţe la jobul lor, soţul câştigând destul pentru amândoi sau care au bunici să le ajute, care îşi lasă viaţa lor, oriunde ar fi ea, pentru a-şi îngriji nepoţeii pentru a nu fi lăsaţi în creşe la o vârstă atât de fragedă, la o vârsta la care ar avea nevoie de toată grija si atenţia mamei şi acele mame “mai puţin norocoase” care sunt nevoite să îşi lase nou-născutul cu o persoană străină (bonă, vecină, prieteni) sau şi mai rău într-o creşă cu alţi câţiva nenorocoşi.

Eu personal am făcut parte din categoria celor “norocoase”, pun ghilimele din simplul motiv că deşi Georgia a rămas acasă cu părinţii mei, inima mea se simţea la fel de sfărâmată în fiecare dimineaţă când plecam spre muncă. Au fost zeci de dimineţi sfâşietoare în care am plecat hotărâtă să îmi dau demisia…şi tot atâtea dăţi în care mi-am şters lacrimile şi am mers mai departe încercând să mă conving că o fac pentru ele. De multe ori ajung obosită, frustrată sau suparată după o zi lungă de lucru îşi as avea nevoie doar să zac în pat, dar prefer să mă relaxez petrecându-mi timpul cu minunile mele, încercând parcă sa recuperez toate acele ore în care mi-au/le-am lipsit.

Ar trebui să învăţăm să preţuim fiecare clipă petrecută cu copiii noştri, să ne considerăm binecuvântate cele care putem fi acolo să observăm fiecare mică evoluţie a lor şi să încercăm să nu mai judecăm acele mămici care muncesc…pentru că nu vom şti niciodată ce se află cu adevărat în sufletul acelei mame, nu vom şti dacă acea mamă a plecat azi de-acasă ştergîndu-şi lacrimile de pe faţă!