Săptămâna de după bunici

Pentru 6 luni i-am avut pe părinţii mei la noi să ne ajute cu fetele, am fost binecuvântaţi să plecăm liniştiţi la lucru lăsându-le pe mâna unor bunici atenţi şi iubitori. De o săptămână încoace nu ne mai puteam înţelege cu Alexandra, era mereu supărată, nervoasă, agitată…abia într-un târziu m-am gândit să o întreb care e lucrul care o supără cel mai tare şi aşa am aflat că de fapt se comporta aşa deoarece bunicii au început să îşi facă bagajele(asta mi-a demonstrat încă o dată că agresivitatea copiilor vine din frustrări pe care nu le ştiu exprima).  Luni i-am condus  la aeroport cu mic cu mare, Alexandra plângând neîncetat, iar Georgia nedumerită de ce i-am lăsat acolo şi ne-am întors la maşină fără ei. De dimineaţă până seara Georgia întreabă de ei şi îi caută prin toată casa…oare cum îi explici unui copil de nici 2 ani că îi va vedea pe bunici abia după alte 6 luni?

Ştiu că se spune că e cel mai bine pentru o familie să stea singură, fără părinţi…dar în cazul nostru nu se prea aplică. Fiind aşa departe, fără alte persoane din familie,  plecarea lor vine cu unele schimbări…ne obişnuisem prea bine :)…acum trezirea e la 6 nu la 8, soţul s-a transformat în bucătar, cinele romantice devin mai rare, iar cel mai greu este faptul că Georgia va începe grădiniţa de săptămâna viitoare. Oare cine ne mai face toate poftele acum?

Cu toate că ştiu că nici lor nu le este uşor să renunţe la viaţa lor de acasă, parcă tot mai bine mă simt ştiindu-i aici lângă noi, lângă nepoatele lor care au atâta nevoie de bunici. Tatăl meu de multe ori îmi spune că ei sunt o povară pentru noi când sunt aici, fără măcar să bănuiască cât de tare se înşală şi cât de uşoară ne e viaţa cu ei alături.

Tati, Mami, voi nu aţi fost şi nu veţi fi o povară niciodată…povară e să fim departe de voi! Vă iubesc

 

Leave A Reply

* All fields are required